Scriitorul zilei: 27 aprilie: Ion Heliade Rădulescu, n. 1802 - d. 27 aprilie 1872

S-a născut la Târgovişte (mama sa avea nume grecesc), dar a venit în curând la Bucureşti unde a început învăţătura în limba greacă, ajungând să iubească poezia şi chiar să traducă din poeţii la modă. Româneşte a învăţat citind Istoria despre începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. A urmat şcoala la Sf. Sava, succedându-i la conducerea ei lui Gh. Lazăr, care-i fusese profesor. (Vor sta alături şi în grupul celor patru celebre statui din piaţa Universităţii, acum mutate temporar în zona parcului din faţa clădirii Parlamentului. Dar o placă de marmoră pe zidul unei clădiri de lângă Palatul Şuţu atestă existenţa primei Tipografii înfiinţată de acelaşi I.H.R.).

Îndrăgostit de idei, de cultură, de ridicarea maselor la învăţătura cărţii, este unul dintre fondatorii culturii româneşti, începând cu  Gramatica românească,  1828, apărută la Sibiu; a pledat pentru simplificarea alfabetului chirilic, pentru scrierea fonetică, simplificatoare, pentru introducerea de neologisme pe filiera romanităţii, mai accesibilă, pentru unificarea limbii române, pentru înfiinţarea de şcoli, de gazete, de teatre. A militat pentru literatura originală dar şi pentru numeroase traduceri şi adaptări din literatura universală, visând la o bibliotecă atotcuprinzătoare, pusă la dispoziţia poporului, pentru a-l lumina şi ridica din crunta şi prelunga înapoiere. Astfel, în 1827 înfiinţează  Societatea Literară, împreună cu Dinicu Golescu. Tipograf şi editor, nevoit să le facă pe toate, ca la un început de cultură, personalitate carismatică, deschisă ideilor noi, om cu iniţiative, asumându-şi greul începuturilor, înfiinţează în 1829  Curierul românesc, prima gazetă în limba română, iar în 1837  Curierul de ambe sexe. În 1830 îi apar traducerile din Lamartine, cărora le adaugă patru poezii originale. În 1833 înfiinţează împreună cu Ion Câmpineanu şi C. Aristia  Societatea filarmonică, iar un an mai târziu devine directorul unei şcoli de muzică şi declamaţie pentru formarea actorilor. În 1835 traduce şi publică Amfitrion, comedia lui Moliere. Tot atunci scoate  Gazeta Teatrului Naţional, cu suplimentul său  Muzeul Naţional . În 1836 îşi adună într-un volum totalitatea scrierilor sale "de proze şi poezie". Participă la revoluţia paşoptistă, este coautor la redactarea Proclamaţiei de la Islaz, face parte din Guvernul provizoriu. 

Din 1843 înfiinţase Loja Frăţia, căreia îi devine Mare Maestru în 1861. Influenţat de viziunea romantică a lui Lamartine, scrie fragmente din poemul eroic  Anatolida sau Omul şi forţele, rămas neîncheiat. În acelaşi stil scrie  O noapte pe ruinele Târgoviştei, apoi şi mitul popular  Sburătorul, considerat capodopera sa de scriitor. A fondat  Societatea Academică Română şi i-a fost primul preşedinte între 1867-1870.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu

                             

Alţi scriitori:

Iolanda Malamen, n. 1948

H. Bonciu, m. 1950

Camil Baltazar, m. 1977

Poezia zilei: Iolanda Malamen
*
Îl aştept fără surle şi trâmbiţe 
îl aştept îmbrâncind uşor fereastra şi el vine 
cu mersul lui de raţă sălbatică printre roţile de oţel 
care sparg dimineaţă 
el vine cu un fel de sete de mişcare cu o cuta de aur 
în dreptul inimii 
 cu îndârjirea de a-şi purta inima ca pe un mic 
 incendiu veşnic 
 şi când un nume abstract îmi bântuie textele uneori 
 inima lui începe să miroasă a mare şi a măslin roditor 
cum aş atinge esenţa 
 şi “Când suntem îndrăgostiţi îl vedem pe celălalt 
aşa cum îl vede 
Dumnezeu, pentru ca îl privim împreună cu 
 Dumnezeu care este iubire”
(Marko I. Rupnik)
şi din nou îmbrâncesc uşor fereastră şi văd un roi de albine 
 pe care Dumnezeu îl luminează puternic /

(Poem de dragoste - volumul A două Islandă, Editura Cartea Românească, 1999)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998

17 aug. Ieri, duminecă fiind, revine familia gazdelor, completă şi cu sora doamnei, de 45 de ani, deci cu zece ani mai tînără decît profesoara. Lucrînd la Ministerul cercetărilor din Bucureşti. Gazda îmi spune: Bunica a locuit cu surorile la Bucureşti, erau în compania “Prinţeselor” – se confirmă deci supoziţia mea că erau dintr-o familie cu poziţie socială privilegiată. Nemţi sau polonezi. Învăţătorul Răşcănescu s-a întors de pe front bolnav de plămîni şi a murit în 1945. Livada e pusă în anul 1935 de el, deci acum 65 de ani; în primăvară au cîrpit-o. Casa lor a devenit casă de naşteri, cele două încăperi de pe partea asta pentru doctori, iar celelalte două pentru naşteri. I-am primit cu o notă veselă, iar dna profesoară s-a destins, nu mai părea încuiată. Am spus eu că o să vă placă aici, zice.

Casă frumoasă, de fapt o vilişoară, cu coloane în faţă, cu acareturi (bucătărie, baie, cămară etc) plasate discret în spatele imobilului, iar în rest, o ogradă cu mândre straturi de flori la stradă şi tufe de trandafiri altoiţi şi cu iarbă generoasă împrejur, elastică sub pas, când mă preumblu, meditativ.

O intrare somptuoasă, direct din stradă, printre straturile de flori (dar şi alta, prin spate, pentru nevoile casei), un antreu mare, cât o cameră obişnuită şi aici un birou  dichisit, de pe vremuri, cu multe sertare, toate deschise şi înţesate la refuz cu scrisori, ilustrate, alte acte şi documente. Le frunzăresc uneori, din curiozitate, să-mi dau seama cum se chivernisea pe vremuri o familie de intelectuali de la ţară. (Stau pe un ditamai jilţul de nabab; este biroul la care mai citesc, mai scriu de-ale veneticilor...). Dintre fruntaşii satului, învăţători în prima generaţie, apoi avocaţi, ingineri etc. Şi surprizele nu întârzie să apară.: O soră de-a gazdei a fost soţia lui C. Nisipeanu, poetul abvangardist nonagenar, pe care l-am vizitat mai an, în Bucureşti, cu Ţone şi Aura Christi.

Dincolo de gardul curţii, spre firicelul de apă din fundul văiugii, dar şi dincolo, pe o pantă mult mai abruptă, o livadă cuprinsă, cu 7-8 rânduri de meri, peri, pruni, gutui, piersici, alţi pomi frunctiferi, pentru toate gusturile şi anotimpurile...

Spre seară, la poartă, coana Domnica, în trecere spre casa ei, pe semiîntuneric, mă ghiceşte că aş fi noul ei vecin. Zice: Văd seara fereastra luminată, îmi place. Ea fiind singură, între case nelocuite... E sora mai mare a lui Adam (care a vândut) şi fina lui Mircică R. Deci poetul avangardist C. Nisipeanu a pus ochii nu pe orice domnişoară proletară, ci pe o fată din înalta societate, fiind el însuşi flăcău falnic. Nu le scrie acestor rude, doar le trimite la un moment dat decupaje ale unor poezii cu care se pare că a reintrat în viaţa litareră, la Luceafărul, îmi pare. Scrie în schimb soţia lui, care despre el nu prea vorbeşte, doar spune, poate din politeţe, că le transmite salutări şi că poetului i-a plăcut excursia în zonă. Dacă „i-a plăcut excursia”, înseamnă că de fapt n-a prea dat pe-aici. Avangardiştii nu scriu la Văratec, ci la Bucureşti. La Văratec scria Eminescu, scria Delavrancea, Vlahuţă...

Amurgul pe deal, încercînd să-mi precizez ideile despre Sara… Tot coana Domnica, vecina mea, pe un ton monden, neaşteptat: Mi-a spus Corina că au un chiriaş care le place.

Va urma

Fotografii de autor: Mrea Curtea de Aregeş, IV

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă