Scriitorul zilei: Ov. S. Crohmălniceanu, n.16 august 1921 - d. 28 aprilie 2000 

Născut la Galaţi dintr-o familie de evrei, a făcut liceul în portul dunărean şi s-a înscris la Institutul Politehnic  din localitate, dar a întrerupt studiile în 1940, reluate în 1944 şi încheiate la Politehnica din Bucureşti, cu licenţa în construcţii, 1947. Trece însă ca redactor la Contemporanul, 1947-1951, apoi la Viaţa românească şi la Gazeta literară, unde va deveni redactor şef-adjunct. Din 1966, profesor la Filologia bucureşteană. Inteligent şi autoritar, mereu pe caii cei mari ai lumii literare, în punctele de decizie, în consilii, comitete, jurii...Făcând glorii şi desfăcând, cu aceeaşi dezinvoltură.

Va emigra la Berlin, în 1992 , adaptându-se o dată în plus, scriind despre scriitori evrei, despre influenţa germană în mişcarea de la Cercul literar. Şi publicând o carte de memorii intitulată semnificativ. Amintiri deghizate, încercând pentru ultima oară o cosmetizare a trecutului său literar pe mai multe voci, de nu cu adevărat îndoielnic.

Debutase în 1944 şi va fi în anii 50-60 unul dintre criticii cei mai solicitaţi (şi temuţi), faimos în epocă pentru abordările de pe poziţii marxiste, mereu atent la comanda ideologică venind dinspre partid, în stilul oportunist care asigura o carieră critică la vârf. Cu toată convingerea s-a ridicat în 1950 împotriva avangardiştilor, a suprarealiştilor precum Victor Brauner, Gherasim Luca şi Jack Herold, deşi evrei şi aceştia. Nu e singura dată că îşi va schimba opiniile cu 180 grade. Are meritul de a fi readus în literatură numele unor Rebreanu, Ion Barbu etc, însă ce merit poate fi acesta, cu voie de la stăpânire, în vreme ce alţii scriitori erau ostracizaţi, ocultaţi etc .Va da o Istorie a literaturii dintre cele două războaie demnă de tot interesul (îşi revizuise părerea despre avangardişti).  În 1957 l-a debutat pe Nichita Stănescu. Apoi va gira debuturile din proza cenaclului Junimea, inclusiv antologia optzecistă Desant.

Volume de critică şi istorie literară: Cronici şi articole, 1953; Cronici literare, 1954; Liviu Rebreanu, 1954; Despre originalitate,1954-1956; Despre realismul socialist, 1960; Tudor Arghezi, 1960; Lucian Blaga, 1960;  Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, 3 vol., vol I-III, 1967,-1975; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1984; Literatura română şi expresionismul, 1971; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1989; Painea noastră cea de toate zilele, 1981 ; Al doilea suflu, cronici şi comentarii despre fenomenul optzecist, 1989; Alăptat de două mame, 1992; Amintiri deghizate, (o carte de memorii), 1994; Cercul Literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, în colaborare cu Klaus Heitmann, 2001; Evreii în mişcarea de avangarda românească, 2002, publicată postum; Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, în colaborare cu  Ion Caraion.

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale. 

5 aprilie 2007 (...) Mă îndrept spre str. Dinisie Lupu, ajung la nr. 74, sun la interfoane, de la o firmă nu mi se dă drumul pur şi simplu, degeaba scot în faţă Uniunea Scriitorilor!, dau din nou, aflu interfonul administratorului, intru, mă întâmpină o femeie vârstnică (nu e administratora) cu un uşor strabism la ochiul drept, îi spun povestea, se declară refractară la orice insistenţă. Nu veţi obţine nimic, repetă ea, obstinat. Statul, Consiliul Culturii, Ministerul culturii, au tot încercat să obţină acest bloc, nu au reuşit. Aici au trăit şi trăiesc mulţi scriitori, actori, regizori etc. Ea l-a cunoscut şi l-a stimat pe Ovid S. Crohmălniceanu şi pe soţia lui, care au murit în aceeaşi zi, în Germania (dar nu confundă cu cazul  Doinaş-Irinel Liciu?. Nota mea: nu, aflu că soţia lui Ov. S. C. a murit în acelaşi timp cu criticul, însă în alt spital...). Au locuit aici chiar cu părinţii, la început. Singurul locatar care îi dădea cărţi de citit, numai pe ale lui Eugen Barbu nu i le dădea. Şi atunci de ce nu ar putea Uniunea Scriitorilor să-i pună o placă memorială?, întreb. Vom insista, dar nu vom obţine nimic, subliniază bătrâna, cu o privire L.S.D-istă, locatarii sunt total împotrivă. Sunt speriaţi, sunt invidioşi, dar sunt de neclintit într-o chestiune ca asta. După ce această stafie a răutăţii-nebuniei umane mă părăseşte, mă uit mai atent la cutiile poştale, îmi notez numele lui  Tăutu, Victor Tulbure, Utan, Gheorghiu, Pellea, Iureş, Saizescu, Damian etc. Ca să îi caut eventual la telefon. Preşedintele asociaţiei, Iacob R. Nu cumva pictoriţa, apreciată de mine cândva?

Să continui şi mâine? Să scriu din urmă povestea căutărilor de ieri?

16 mai 2007 (...) : Acasă, Lidia îmi spune că a primit mai multe telefoane. Un tip care a spus că locatarii din Dionisie Lupu 74 nu sunt de acord cu cererea noastră. De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au mai locuit acolo şi alţi scriitori. Iar celelalte 2-3 telefoane sunt pozitive, inclusiv cel de la blocul lui  D. Alexandru, (a locuit acolo între 1968-1991).

Şi în mijlocul acestor calcule şi meditaţii, căci am primit multe oferte pentru confecţionarea şi fixarea plăcilor, pică încă un telefon, este de la Filofteia Stoian, tot din Dionisie Lupu 74. Din nou: De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au stat acolo nu mai puţin de 10 scriitori, familiile lor sunt încă pe baricade şi nu permit această discriminare. S-au gândit să fie pusă o singură placă pentru toţi sau deloc! Şi îmi dictează lista celor zece. Dna  Tăutu  mai trăieşte, dna  Tulbure, idem,  chiar şi ea, soţia lui  Niculae Stoian. (Văduvele roşii?) Că de ce adresa către blocul lor nu este datată? Ca să le reproşăm la urmă că le-am trimis-o acum un an şi ei nu ne dau acordul? Ce e suspiciunea asta, doamna Stoian? Nu, formularele au fost scrise acum vreo lună, dar abia de 3-4 zile eu le-am completat adresele cu mâna mea, căci acolo lipsesc funcţionarii, şi tot eu le-am expediat de la poştă, pe banii mei. Aha, dumneavoastră aţi adăugat de mână  Dana Dumitriu? Da, eu, pentru că am aflat din târg că şi D.D. a locuit în imobilul dvs. M-am gândit să-i punem acolo, nu în Berceni, pe unde nu trece nimeni, nici în strada Al. I. Cuza, unde s-a născut. (Cu aceste amănunte sper că m-am impus în faţa vajnicei văduve roşii.) Nu putem pune câte o placă peste tot pe unde a peregrinat scriitorul român, biet chiriaş trecător.  Marin Preda  are de fapt o placă, pe Romulus. Nu pare să ştie – şi de ce-ar şti?! Ţine să-mi precizeze: Sunt şi eu în Uniune, mai de curând. Se va face forte şi-mi va trimite datele despre fiecare dintre cei zece. Plătim şi noi literele, zice. Nu este cazul, zic. Dar de ce  n-ar fi? (Ieri administratorul de la blocul Alicei Voinescu se oferea să suporte ei costul plăcii.) Şi au mai trăit aici nişte actori, muzicieni, dar de la alte uniuni de creaţie. Ştie ea de unde mi-a venit ideea cu Crohmălniceanu! De unde, stimată doamnă? Acum vreo lună-două a apărut cineva din Germania care se interesa de Ov. S. Crohmălniceanu, în prespectiva de a-i pune o placă memorială. (Adică ei între ei...) Să-i fi spus că străinul acela eram tot eu? Poate nici nu m-ar fi crezut. Şi la ce bun? Mai înbunată, căci a obţinut ce-şi propuseseră, zice: La început am avut vocea alterată, de supărare. Ori toţi ori niciunul. De ce această discriminare?!

14 noiembrie 2007 (...) :  Plecăm prin Dorobanţi până în Dionisie Lupu, intru şi am noroc să dau de o tânără locatară de la parter, care închidea apartamentul ca să plece în oraş.  Îi explic, amabilă se întoarce din drum şi ne dă prelungitorul prin fereastră. Punem placa cea mai lungă de până acum, cea cu 10 scriitori. Cu Pan Izverna vorbesc despre Al. Philippide, cel mai mare traducător. Îmi vorbeşte de un scriitor de 93 de ani, Radu Mărculescu, e cel pe care şi eu l-am văzut la TV şi pe care îl citez în Himera. În trenul spre Siberia, mureau pe capete, în fiecare dimineaţă erau puse pe terasament zeci de cadavre. Şi zice R.M.: „Am început să povestim. N-a mai murit nimeni...”. O exprimare genială, mi se pare. Pan Izverna: Să-i duc cartea acestui venerabil, să mi-o dea şi el pe-a lui. Pan Izverna s-a zbătut să-l primească în Uniune. (...)

Pe când fixam placa din Dionisie Lupu, pe uşă iese un bătrân ochelarist şontorog, cu o doamnă, poate fiică-sa, vor să scoată maşina din garaj, începe să ţipe la noi, i-am blocat ieşirea, ruşine!, el pierde timp! Noi nu contăm în ecuaţia asta. C.C.  trage maşina, o trage şi celălalt care se plasase pe trotuar, şontorogul demarează în trombă, plin de venin. Îl aud pe prietenul scriitor şi medic de-o viaţă Pan Izverna: Ăsta face comoţie! Iar eu îl atenţionez: Printre ce oameni trăim! El: Ăsta e poporul. Nimeni nu se implică, toţi sunt ca fiarele, fără milă. Pleacă tânăra, îi mulţumim, poate nu ştie că a mai spălat cumva ruşinea celor din imobilul cu atâţi scriitori, actori, regizori. Şi... "acei oameni minunaţi", nu?

Scriitorul zilei: George Astaloş, n. 4 octombrie 1933 -m. 27 aprilie 2014

               

Dintr-o familie de germani stabiliţi în zona Vatra Dornei, s-a născut în Bucureşti, cartierul Hala Traian, a absolvit Şcoala militară de Topografie-Geodezie, 1953. Demisionează din armată, în 1964, cu gradul de căpitan, spre a se dedica exclusiv literaturii. Un fervent al boemei bucureştene din anii 50-60, a început prin a-şi face o faimă orală. Debutase într-o revistă şcolară, 1948, dar debutează la modul semnificativ cu piesa Vin soldaţii, stagiunea 1968-1969, la teatrul studen'esc Casandra, punere în scenă favorizată de invazia sovieticilor în Cehoslovacia. Premiul USR pentru volumul Vin soldaţii şi alte piese, 1970. La un congres PEN-club din Slovacia, 1972, Pierre Emanuele de la Academia Franceză îi oferă o bursă la Paris, unde se stabileşte definitiv. În 1976, obţine cetăţenia franceză, fără a renunţa la cea română. Poezia sa a fost publicată în aproape 20 de ţări din toată lumea. Multe versiuni bilingve. Piesele de teatru i-au fost reprezentate în Europa, USA, Canada. Redactor-şef al revistei Nouvelle Europe, din 1972; din 1989 cetăţean de onoare, Rocamadour, Franţa, apoi Cavaler al Ordinului Artei şi Literelor din Franţa. Propus în 2011 pentru Premiul Nobel. Autor a cca 200 articole şi studii despre artă, iniţiator al "teatrului floral-spaţial" şi al Teatrului-revolver. Textele sale dramatice au fost jucate integral la Televiziunea română, evident, după 1990. Memorialist,  antologator, traducător în şi din franceză.

Opera literară: Şodron, 1970; Vin soldaţii şi alte piese, 1970; Trei piese într-un act, 1970; La lingua del canarino, 1974, ediţia a 2-a, 1984; Bordel a merde, 1975; Pluridimensionalitatea teatrului, 1976; Theatre as a referential art, 1976; Aqua mater, 1984; Symetries, 1986; Poeme retorice, 1991; Simetrii, 1991; Contestatory visions, 1991, Robespierre, 1991; Magma, 1992; Musique de paroles, 1993, Une priere de trop, 1995; Mirosul banilor, 1995; Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris, 1996; Ecuaţia tăcerii, 1996; Ethique et Estethique, antologie, de poezie românească, 1996; Poeme/Poemes, 1997; Politikon, 1997; Chants de Revolte, traducerea poemelor de Leo Ferre, 1997; Utopii, eseuri, 1997; Parcurs, antologie de autor,1997

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Astalo%C8%99

http://www.fabricadebani.ro/news.aspx?iid=26426

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/boemi-in-singapore-i-2965221/

http://www.youtube.com/watch?v=lYmeXT7LcXM

http://www.independent-al.ro/eveniment/george-astalos-cavaler-al-ordinului--artelor--si-literelor-in-franta.html

http://convorbiri-literare.dntis.ro/LIVESCUoct11.htm

Poezia zilei: George Astaloş, m. 27 aprilie 2014

peşti nupţiali

din Aqua mater (1984)

miriadele de peşti nupţiali
care inundau apele
de cântec şi de adoraţii liturgice

erai tu

atrăgându-mă necontenit
în torentul ameţitor
al perpetuării

privirea ta
complice ingenuu
îmi îmblânzea înotul
într-un sublim efort
de transparenţă
neştiutor de iubire
şi încă departe
mă îndreptam cu sfială
spre un spaţiu de joc
voluptuos de vârtejuri

hipocampi fabuloşi
înhămaţi la mici care de luptă
visau bătălii uriaşe

se vorbea despre iniţiere
şi drespre o grandioasă sărbătoare
a trupului

fulgere subţiri
îmi săgetau carnea
cuprinsă de o dulce nesiguranţă

şi mă apropiam nerăbdător
de triunghiul tău
cu peşti incandescenţi
însemn armorial şi fântână
a unui pântec răscolit demonic

de copleşitoarea violenţă .


peluze de solzi

din Aqua mater (1984)

tu

apariţie surprinzătoare
de solstiţiu

nici răsărit sângeriu
nici apus tremurând

doar un lanţ de vectori
de mărimi cardinale
izbucnind într-un câmp
de revoltă

nici melci nisipoşi
nici cochilii deschise
doar pântec promis
răscolit de dorinţe
ezitând între flux şi reflux

aici

în mai mult ca eternul acvatic
te aştept răstignit
pe imense

peluze de solzi.



cu ce sevă

din Ecuaţia tăcerii (1998)

cu ce sevă

sau cu ce lumină
mi se-adapă privirea

ce ecou pierdut
îmi dospeşte în linişte

ce resort nevăzut
îmi animă mişcarea
şi ce forţă malignă
îmi despoaie cuvintele

de sens 

ion lazu:  Poezia însă

Lui George Astaloş

Aşa cum nu poţi muta pe cer norul

Uşorul

Decât intrând în casă, trăgând storul

Aşa cum nu poţi schimba direcţia vântului

Decât rotindu-te cu ochii închişi

Aşa cum nu poţi face din noapte zi

Decât turnând catran

La rădăcina Timpului

Aşa cum nu poţi face din viaţa ta

Măcar un rând coerent –

Poţi însă muta muntele

Poţi întoarce râul din cale

Poţi smulge copacul şi să

Pleci cu el la spinare

1984

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
15 aprilie 2007. (...). Vizită la Gigi Astaloş. (Ca să aflu de la un om plecat din ţară de 4 decenii despre scriitori uitaţi de noi, cei de-aici...). Urcăm la etajul V al Blocului Spicu, de lângă Cişmigiu. Posesor al arhivei Apostu, în apartament numeroase desene de-ale lui Apostu. Ne arată vreo 9 cărţi copertate, există o editură creată special ca să-i publice operele. Dă drumul fluxului verbal de neoprit. Povesteşte despre viaţa lui ca ofiţer de geodezie. Domni, fotolii, nu mergea la demonstraţii, nici la învăţământ politic. Scria poveşti despre marii ofiţeri de dinainte. Prieten cu Teodor Pâcă. Scrie fabula tigrului bătrân. Era un evreu ungur ilegalist, ieşit la pensie, avea 4200 lei, pe vremea când un salariu obişnuit era 350 lei. Primea pe poeţi. Deschidea sertarul, îţi lua foaia, îţi dădea suta. Cu o sută trăiai regeşte o săptâmînă. Dar de unde! Se întâlneau la Singapore. Îi tocau într-o singură noapte. Odată iese Pâcă pe la 2 noaptea de la Singapore, în spatele lui unul beat care îl tot înjura. Mama voastră, cu poeziile voastre împuţite! S-a oprit Pâcă, i-a dat ăluia o singură palmă, fusese campion de box, ăla din cădere se trezeşte că e ofiţer de securitate. Articolul 234: huliganism, judecat în 24 de ore, condamnat la 4 ani detenţie, a făcut doar 2 ani şi jumătate. Fapt este că Th. Pâcă condusese demonstraţia a zece mii de studenţi pe stadionul din Sibiu, când cu Abdicarea regelui Mihai. Organele îl tot căutau pe lider, abia după 2-3 ani l-au detectat, după fotografii, îşi lăsase barbă. Pâcă, cu patru ani mai mare, părea matur, putea trece drept tatăl lui Gigi. Gigi, mereu campion la rugbi, la clubul PTT, apoi a plecat de-acolo. Pâcă avea un frate mai mare, acela era om ca toată lumea. Născut la Ploieşti, familie de ceferist, cu regim ca de armată, deci l-au mutat la Sibiu. Andrei Blaier nu este evreu ci neamţ, fuseseră colegi de liceu, însă Andrei era extrem de deştept faţă de toţi ceilalţi. Părinţii lui au fost deportaţi în Dombas, împreună cu ai lui Gigi, ca fiind etnici germani. Despre ura pe care a constatat-o împotriva bucureştenilor în orice colectivitate, aceeaşi animozitate a văzut-o la Paris, la Londra.

Tot Gigi povesteşte că s-a întâlnit cu Octavian Sava, care pe atunci lucra la noua televiziune, au convenit o colaborare, dar să-i aducă un material. Gigi scrie de mână 18 pagini, se prezintă chiar a doua zi şi fapt e că a urmat o colaborare întinsă pe patru ani. Spune despre O.P., pe care l-a cunoscut pe când răspundea de televiziune: O fiară! Au vrut să facă un spectacol di granda, a venit P. şi nimic nu-i plăcea, baletistelor li se vedeau picioarele... Un politruc sinistru, considerat ca atare de toţi, pe-atunci. Iar acum îl auzi: Nu mai cred în democraţie, în libertate, în capitalism. Deci tot comunist, tot pentru dictatura celor duri... La urmă îi spun: Am o listă cu 120 scriitori care ar merita plăci memoriale, din care or să rămână vreo 20. Şi îmi confirmă câteva adrese.Lucrează de pe la 5 dimineaţa, are destul timp şi de scris şi de vorbit cu mine. Stă trei luni aici, apoi alte trei luni la Paris, din nou aici şi tot aşa. L-a editat pe Ahoe şi pe Pâcă cu sonete, cu balade. A editat o antologie a poeziei româneşti contemporane, traduse de el în franceză, 62 de poeţi, printre care şi vizitatorii lui de astăzi; a ângrijit şi editat o antologie a poeziei basarabene, alta a poeziei bucovinene. Da, Ahoe a stat şi pe Polonă. La el erau atâtea ploşniţe!  Fraţi de cruce cu Ahoe şi Pâcă. Dar apelau la telefonul lui, larangul de căpitan când aveau probleme cu miliţia. Gigi avea mulţi veri, tatăl lui avusese mulţi fraţi şi fiecare cu destui copii. El s-a născut în Hala Traian, ca şi mama şi bunica lui. Fratele Helenei, soţia sa, prezentă la întrevederea noastră, absolvent al Scolii Superioare pentru Administraţie de la Paris, a fost guvernator în Volta de Sus. Apoi, rechemat, îi era la îndemână să administreze câteva arondismente. Într-un colectiv de studii privind relaţiile economice cu Rusia...

Fotografii...

Scriitorul zilei: 27 aprilie: Ion Heliade Rădulescu, n. 1802 - d. 27 aprilie 1872

S-a născut la Târgovişte (mama sa avea nume grecesc), dar a venit în curând la Bucureşti unde a început învăţătura în limba greacă, ajungând să iubească poezia şi chiar să traducă din poeţii la modă. Româneşte a învăţat citind Istoria despre începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. A urmat şcoala la Sf. Sava, succedându-i la conducerea ei lui Gh. Lazăr, care-i fusese profesor. (Vor sta alături şi în grupul celor patru celebre statui din piaţa Universităţii, acum mutate temporar în zona parcului din faţa clădirii Parlamentului. Dar o placă de marmoră pe zidul unei clădiri de lângă Palatul Şuţu atestă existenţa primei Tipografii înfiinţată de acelaşi I.H.R.).

Îndrăgostit de idei, de cultură, de ridicarea maselor la învăţătura cărţii, este unul dintre fondatorii culturii româneşti, începând cu  Gramatica românească,  1828, apărută la Sibiu; a pledat pentru simplificarea alfabetului chirilic, pentru scrierea fonetică, simplificatoare, pentru introducerea de neologisme pe filiera romanităţii, mai accesibilă, pentru unificarea limbii române, pentru înfiinţarea de şcoli, de gazete, de teatre. A militat pentru literatura originală dar şi pentru numeroase traduceri şi adaptări din literatura universală, visând la o bibliotecă atotcuprinzătoare, pusă la dispoziţia poporului, pentru a-l lumina şi ridica din crunta şi prelunga înapoiere. Astfel, în 1827 înfiinţează  Societatea Literară, împreună cu Dinicu Golescu. Tipograf şi editor, nevoit să le facă pe toate, ca la un început de cultură, personalitate carismatică, deschisă ideilor noi, om cu iniţiative, asumându-şi greul începuturilor, înfiinţează în 1829  Curierul românesc, prima gazetă în limba română, iar în 1837  Curierul de ambe sexe. În 1830 îi apar traducerile din Lamartine, cărora le adaugă patru poezii originale. În 1833 înfiinţează împreună cu Ion Câmpineanu şi C. Aristia  Societatea filarmonică, iar un an mai târziu devine directorul unei şcoli de muzică şi declamaţie pentru formarea actorilor. În 1835 traduce şi publică Amfitrion, comedia lui Moliere. Tot atunci scoate  Gazeta Teatrului Naţional, cu suplimentul său  Muzeul Naţional . În 1836 îşi adună într-un volum totalitatea scrierilor sale "de proze şi poezie". Participă la revoluţia paşoptistă, este coautor la redactarea Proclamaţiei de la Islaz, face parte din Guvernul provizoriu. 

Din 1843 înfiinţase Loja Frăţia, căreia îi devine Mare Maestru în 1861. Influenţat de viziunea romantică a lui Lamartine, scrie fragmente din poemul eroic  Anatolida sau Omul şi forţele, rămas neîncheiat. În acelaşi stil scrie  O noapte pe ruinele Târgoviştei, apoi şi mitul popular  Sburătorul, considerat capodopera sa de scriitor. A fondat  Societatea Academică Română şi i-a fost primul preşedinte între 1867-1870.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu

                             

Alţi scriitori:

Iolanda Malamen, n. 1948

H. Bonciu, m. 1950

Camil Baltazar, m. 1977

Poezia zilei: Iolanda Malamen
*
Îl aştept fără surle şi trâmbiţe 
îl aştept îmbrâncind uşor fereastra şi el vine 
cu mersul lui de raţă sălbatică printre roţile de oţel 
care sparg dimineaţă 
el vine cu un fel de sete de mişcare cu o cuta de aur 
în dreptul inimii 
 cu îndârjirea de a-şi purta inima ca pe un mic 
 incendiu veşnic 
 şi când un nume abstract îmi bântuie textele uneori 
 inima lui începe să miroasă a mare şi a măslin roditor 
cum aş atinge esenţa 
 şi “Când suntem îndrăgostiţi îl vedem pe celălalt 
aşa cum îl vede 
Dumnezeu, pentru ca îl privim împreună cu 
 Dumnezeu care este iubire”
(Marko I. Rupnik)
şi din nou îmbrâncesc uşor fereastră şi văd un roi de albine 
 pe care Dumnezeu îl luminează puternic /

(Poem de dragoste - volumul A două Islandă, Editura Cartea Românească, 1999)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998

17 aug. Ieri, duminecă fiind, revine familia gazdelor, completă şi cu sora doamnei, de 45 de ani, deci cu zece ani mai tînără decît profesoara. Lucrînd la Ministerul cercetărilor din Bucureşti. Gazda îmi spune: Bunica a locuit cu surorile la Bucureşti, erau în compania “Prinţeselor” – se confirmă deci supoziţia mea că erau dintr-o familie cu poziţie socială privilegiată. Nemţi sau polonezi. Învăţătorul Răşcănescu s-a întors de pe front bolnav de plămîni şi a murit în 1945. Livada e pusă în anul 1935 de el, deci acum 65 de ani; în primăvară au cîrpit-o. Casa lor a devenit casă de naşteri, cele două încăperi de pe partea asta pentru doctori, iar celelalte două pentru naşteri. I-am primit cu o notă veselă, iar dna profesoară s-a destins, nu mai părea încuiată. Am spus eu că o să vă placă aici, zice.

Casă frumoasă, de fapt o vilişoară, cu coloane în faţă, cu acareturi (bucătărie, baie, cămară etc) plasate discret în spatele imobilului, iar în rest, o ogradă cu mândre straturi de flori la stradă şi tufe de trandafiri altoiţi şi cu iarbă generoasă împrejur, elastică sub pas, când mă preumblu, meditativ.

O intrare somptuoasă, direct din stradă, printre straturile de flori (dar şi alta, prin spate, pentru nevoile casei), un antreu mare, cât o cameră obişnuită şi aici un birou  dichisit, de pe vremuri, cu multe sertare, toate deschise şi înţesate la refuz cu scrisori, ilustrate, alte acte şi documente. Le frunzăresc uneori, din curiozitate, să-mi dau seama cum se chivernisea pe vremuri o familie de intelectuali de la ţară. (Stau pe un ditamai jilţul de nabab; este biroul la care mai citesc, mai scriu de-ale veneticilor...). Dintre fruntaşii satului, învăţători în prima generaţie, apoi avocaţi, ingineri etc. Şi surprizele nu întârzie să apară.: O soră de-a gazdei a fost soţia lui C. Nisipeanu, poetul abvangardist nonagenar, pe care l-am vizitat mai an, în Bucureşti, cu Ţone şi Aura Christi.

Dincolo de gardul curţii, spre firicelul de apă din fundul văiugii, dar şi dincolo, pe o pantă mult mai abruptă, o livadă cuprinsă, cu 7-8 rânduri de meri, peri, pruni, gutui, piersici, alţi pomi frunctiferi, pentru toate gusturile şi anotimpurile...

Spre seară, la poartă, coana Domnica, în trecere spre casa ei, pe semiîntuneric, mă ghiceşte că aş fi noul ei vecin. Zice: Văd seara fereastra luminată, îmi place. Ea fiind singură, între case nelocuite... E sora mai mare a lui Adam (care a vândut) şi fina lui Mircică R. Deci poetul avangardist C. Nisipeanu a pus ochii nu pe orice domnişoară proletară, ci pe o fată din înalta societate, fiind el însuşi flăcău falnic. Nu le scrie acestor rude, doar le trimite la un moment dat decupaje ale unor poezii cu care se pare că a reintrat în viaţa litareră, la Luceafărul, îmi pare. Scrie în schimb soţia lui, care despre el nu prea vorbeşte, doar spune, poate din politeţe, că le transmite salutări şi că poetului i-a plăcut excursia în zonă. Dacă „i-a plăcut excursia”, înseamnă că de fapt n-a prea dat pe-aici. Avangardiştii nu scriu la Văratec, ci la Bucureşti. La Văratec scria Eminescu, scria Delavrancea, Vlahuţă...

Amurgul pe deal, încercînd să-mi precizez ideile despre Sara… Tot coana Domnica, vecina mea, pe un ton monden, neaşteptat: Mi-a spus Corina că au un chiriaş care le place.

Va urma

Fotografii de autor: Mrea Curtea de Aregeş, IV

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă

ANUNŢ: Pentru comentarii, folosiţi acest fost al meu blog, pe care l-am re-activat, în imposibilitatea de a reface rubrica de Comentarii de pe blogul curent...

http://lazuion.blogspot.ro/2014/04/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina.html

Iar dacă vi se pare peste mână, trimiteţi comentariile dvs pe mailul ion.lazu@gmail.com. Un gând bun. L.

Scriitorul zilei: Ştefan Augustin Doinaş, n. 26 aprilie 1922 - d.25 mai 2002

S-a născut  în com. Sântana, jud. Arad, într-o familie de ţărani înstăriţi (numele la naştere Ştefan Popa). A urmat şcoala primară în satul natal, apoi liceul Moise Nicoară din Arad, iar în 1944 a mers la Universitatea clujeană, (strămutată la Sibiu după cedarea Ardealului de Nord), înscriindu-se la Medicină, dar frecventând în paralel Literele şi Filosofia, unde se transferă în 1948, avându-i ca profesori pe Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D.D. Roşca. Participă la şedinţele Cercului literar, împreună cu Ion Negoiţescu, Radu Stanca, I.D. Sârbu, Cornel Regman, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Eugen Todoran şi alţii. În 1948, absolvind facultatea, revine în satul natal ca profesor, apoi în alte localităţi arădene, vreme de 7 ani. Din 1955 se mută la Bucureşti, dedicându-se scrisului. A fost redactor la revista Teatru, la Lumea, la Secolul XX, unde a devenit redactor-şef, apoi director, în 1992. În acelaşi an devine academician.

Îndrăgise poezia încă din liceu, citind lirica românească dar şi franceză. În vremea profesoratului, scrie o piesă de teatru şi un ciclu de poeme: Sonete mâniei.

A fost arestat în 3 februarie 1957, pentru "omisiune de denunţ" (nu-l denunţase pe Marcel Petrişor care vorbea despre situaţia din Ungaria...), făcând un an de detenţie.  Primul volum de poezii Alfabet poetic, din 1947, deşi premiat, nu a mai fost difuzat. Re-debutează abia în 1964 şi treptat devine unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, eseişti şi traducători (din Holderlin, Malarme, Valery dar şi din lirici germani, inclusiv o nouă traducere a lui Faust de Goethe, după cea realizată de Lucian Blaga (1956)

Opera poetică: Cartea mareelor, 1964; Omul cu compasul, 1966; Seminţia lui Laokoon, 1966; Ipostaze, 1967; Alter ego, 1970; Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, 1972; Papirus,1974; Anotimpul discret, 1975; Hesperia, 1979, Poeme, 1983; Vânătoare cu şoim, 1985; Interiorul unui poem, 1990; Arie şi ecou, 1991; Lamentaţii, 1993; Aventurile lui Proteu, 1995; Alexandru refuzind apa.

Critică literară, eseuri: Lampa lui Diogene, 1970; Poezie şi modă poetică, 1972; Orfeu şi tentaţia realului,  1974; Lectura poeziei,  1980; Măştile adevărului poetic, 1992; Poeţi români, 1999.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Augustin_Doina%C8%99

 http://www.revista22.ro/in-memoriam--stefan-augustin-doinas-108.html

 http://www.humanitas.ro/stefan-augustin-doinas

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

4 aprilie 2007: (...)  Ies de la familia Nicolae Ioana, cobor aleea Patriarhiei, traversez Piaţa Unirii şi iată-mă la Piaţa de Flori, căutând adresa lui  Şt. Aug. Doinaş, pe bd. 1848, apoi prin spatele clădirii, loc unde cândva am dat peste poet, umblând la maşina personală. Un salut stânjenit. Nu cred să fi vorbit vreodată cu autorul Mistreţului cu colţi de argint, mereu abstras, ca într-o mantie protectoare. (După evenimente, lucrurile s-au schimbat cât de cât, vorba poetului "însă foarte puţin". Ne vedeam la acţiunile Alianţei Civice. Cândva, i-am smuls un autograf...). Dar în stradelă nu sunt intrări la bloc, cum sperasem, problema gravă fiind că faţada imobilului este improprie pentru fixarea unei plăci, arhiplină de firme, de.... Revin la bulevard, încerc să găsesc un loc unde ar încăpea o placă de marmoră 40/60 cm, însă intrarea este supraîncărcată cu firme: turism, schimb valutar etc, nu e loc pentru placa memorială. Ce-i de făcut? 

(P.S.: Am convenit cu asociaţia de proprietari din imobilul unde a locuit poetul că placa memorială poate fi făcută, căci se vor îngriji de fixarea ei; le-am predat placa memorială la începutul lui decembrie 2007, dar nici până astăzi nu au fixat-o...)

Alţi scriitori:

Al. Husar, n. 1920

Vasile Voiculescu, m. 1963

Poezia zilei, Ştefan Augustin Doinaş

Mistreţul cu colţi de argint                

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1998

16 aug. Bălţăteşti-Tg.Neamţ. Mi-am schimbat reşedinţa la Bălţăteşti, ca să acopăr partea suducă a perimetrului. Cei doi colegi au rămas la Voroneţ. A trecut Sfîntă Mărie… Ieri, ca păgînul, mare sărbătoare fiind, am plecat pe teren, căci am rămas în urmă cu lucrul, din motive pluvioase. Abia după ce urcasem în autobuz, înghesuiala fiind extremă, îmi dau seama de ce: toată lumea pleacă la Văratec, la hramul cel mare! Acolo: înghesuială, maşini îmbîrligate, seminţe, tuciuri, mititei… De la Agapia pe jos lucrând până la Agapia Veche şi peste deal la Secu, cu o mică abatere spre şaua nordică, conform indicaţiilor unei măicuţe cu ochi dulci ca mura coaptă. Apoi, orbecăind prin hugeacuri spăimoase, greu de imaginat pe-aici, în căutare de aflorimente, mă gîndeam la o proză cu ispita care te duce la pierzanie, chiar venit la mânăstire cu gînduri ultra-cucernice. E o idee care vine după cea cu Sara pe deal, un text în care aş analiza poezia respectivă în cadrul natural de la Bălţăteşti-Vătaric (pădurea de argint)-Vînători Neamţ, cadru ciudat şi în poezie, ciudat şi în realitate, unde te izbeşte un decalaj grozav, dramatic între frumuseţea măreaţă a zonei montane şi aspectul golaş, deprimant al reliefului din depresiune. Dacă stai pe creasta dealului Osoiu (nume semnificativ în sine) la est de Bălţăteşti, sesezezi că ai a face cu o covată-scoc, prelungă şi încadrată pe laturi de culmi împădurite; în zona Cacova-Dealul Înalt realizezi că eşti oarecum ca în depresiunea Transilvaniei – şi este realmente vorba şi aici de acelaşi substrat cu sare şi domuri. În zona asta avem a face cu un pastoral etanş, închis într-o arie mult mai mică decît îndeobşte, aici el se reduce la teritoriul despădurit al chiuvetei, nu se poate extinde peste munţi, căci sunt cu deosebire împăduriţi, fără poiene şi căi de acces.

Stau în gazdă la o familie ing. agronom Răşcănescu, ea profesoară, fiul inginer în Roman; bătrîna a fost ea însăşi învăţătoare, soţul ei tot învăţător, ridicîndu-şi casa pe locul cumpărat de la un Adam (trei fraţi), căruia îi arsese casa de două ori şi, superstiţios, s-a mutat pe pîrîu în jos. Bătrîna învăţătoare Iosefina, m. 1991, se trăgea dintr-o familie cu nume polone, au fost trei sau patru fete, o Otilia, rămasă cu numele de fată, o Maria (Mimi), soţia poetului Constantin Nisipeanu, nume ce mi-a atras atenţia printre plicurile cu care sunt înţesate sertarele biroului din hol, unde m-am instalat cu scrisul. Casă frumoasă, cu verandă şi coloane spre stradă, camerele mari, înalte, luminoase, salubre, curte largă, cu iarbă, în faţa casei o grădină cu ronduri de flori, grădina din spate e o livadă cu meri, peri, pruni, coborînd lin pînă în pîrîiaş – îl treci dintr-o săritură – iar dincolo, o coastă mai abruptă, cu alte livezi pînă la jumătatea pantei, unde urc în grabă după masa de seară, ca să prind în întregime spactacolul apusului: Sara pe deal…

                    Va urma 

Fotografii

ANUNŢ: Pentru comentarii, folosiţi acest fost al meu blog, pe care l-am re-activat, în imposibilitatea de a reface rubrica de Comentarii de pe blogul curent...

http://lazuion.blogspot.ro/2014/04/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina.html

Iar dacă vi se pare peste mână, trimiteţi comentariile dvs pe mailul ion.lazu@gmail.com. Un gând bun. L.

Scriitorul zilei: Liviu Antonesei, n. 25 aprilie 1953

 
S-a născut într-un sat din apropierea Iaşului, oraş unde şi-a făcut toate studiile, inclusiv cele universitare, la secţia psihologie-sociologie. A fost psiholog, cercetător, apoi a început o carieră universitară în  1990 şi în 2005 a devenit profesor la universitatea ieşeană. Publicist încă din anii studenţiei,  a avut rubrici permanente, a condus reviste, acum revista Timpul din Iaşi. Mereu în linia întâi a publicisticii noastre de atitudine, de conştiinţă.

A scris poezie, eseuri culturale şi studii de specialitate în ştiinţa educaţiei.

Debut în volum în 1988, cu cartea de eseuri Semnele timpului

Opera:Pharmakon, poezii, 1989 ; Căutarea căutării, poezii, 1990; Jurnal din anii ciumei, 1987-1989; Încercări de sociologie spontana, eseuri,  1995; 1990; Vremea în schimbare, interviuri,, 1995; O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica,  1997; Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, 1999; Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, eseu,  2000.

Alţi scriitori:

Dumitru Alexandru, m. 1991

Valentin Deşliu, m. 1993

                          

Poezia zilei, Liviu  Antonesei

Odinioară şi acum. Romance

Unde sint ochii aurii de-altadată

si pielea lenevoasa unde este ?

S-au petrecut incet spre niciodata

de parca n-ar fi fost decit poveste.

De parca n-ar fi fost decit poveste.

Si unde-i rotundul bucilor ei

Si pestera adinca, fierbinte si clara,

in care lunecam printre scintei,

atit de des atunci, odinioara ?

Atit de des atunci, odinioara.

N-a fost papirus si nici palimsest.

ci doar inceputul cel fara sfirsit

si eu ma-ntrebam ubi est, ubi est ?

pina ce viata ne-a despartit.

Pina ce viata ne-a despartit.

Ceea ce moartea nu putea sa faca

am reusit noi, niste nebuni,

si boala aceasta nicicind n-o sa treaca

cum s-au tot dus cohortele de huni.

Cum s-au tot dus cohortele de huni.

Unde sint ochii aurii de altadata

si pestera adinca, fierbinte si clara ?

S-au strecurat incet spre niciodata

si astazi nu mai e ce-a fost odinioara.

Si astazi nu mai e ce-a fost odinioara !

Dispariţia. Cîntec

Frig pe dinafara, pe dinauntru frig -

eu jupuitul dansez

in frigul lumii.

Ma prinzi ca-ntr-o gaoace protectoare -

ciudata simbioza

de spital.

Dar te-ai dus cum pleaca gnomii

pe-nghetatele ogoare.

Flacara nu se mai vede -

vagaunga-ntre picioare.

Si bobocul. Doar bobocul

de cristal, in amurg,

incet, se pierde.

O pogorîre spre Parnas

In camera-mi pustie se instaleaza zorii,

noaptea se sparge in franjuri purpurii -

testoasa doarme in camera vecina,

pe trotuare lucii danseaza trecatorii

si trupul imi ingheata din nu stiu ce pricina.

E o singuratate cum nu a fost vreodata -

imi tremura in suflet ca un vulcan in chinuri.

O usa se deschide aiurea dintre ziduri

si-o veche aratare ca-n vis mi se arata,

in timp ce fredoneaza masuri din alte lieduri.

Si eu nu sint aicea, si ea nu e acolo,

e o intervertire de timpuri si de locuri -

doar palide imagini, zvicniri ametitoare

din basmul Afroditei, din imnul lui Appolo,

din vremea-n care zeii se-amestecau in jocuri.

Dar zeii au murit si-s ingropati in munte -

si trupurile noastre s-au separat pe data.

In asprele sigilii, pe lunecoasa punte,

impachetate-n paturi, acum ni se arata.

Si-n valuri aruncate, nu s-or gasi vreodata.

Si-n valuri aruncate, nu s-or gasi vreodata !

Alţi scriitori:

Dumitru Alexandru, m. 1991

Valentin Deşliu, m. 1993

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
11 iulie. Acum, în miez de vară, aici între Obcine, la 7-8 seara lumina pare proiectată pe pădurea din faţa mea, dar în pădure, dacă eşti (eu sunt adeseori), dai de “măreţul întuneric”. Iar peste vreo oră poala pădurii e de-un albăstrui ca de gheaţă / umbrită de muntele dinspre Apus.

Care e diferenţa? voisem să spun. Pentru că, cu cît cauţi să descrii cît mai fidel persoanele şi scenele reale, ele devin tot mai suprarealiste, mai fantastice: firescul aparenţei devine nefiresc la o cercetare atentă, iar descrierea se încarcă de un ce suspect…. Nu lucrul propriu-zis, ci amănuntele pe care vrei să le descrii îl proiectează în nefiresc. Ce-i drept, în primul caz, al prozei imaginative, lucrurile sunt de la început croite după cum te duce capul, pe cînd dincoace lucrurile te duc ele pe un anumit făgaş -, ca pînă la urmă, cu tot efortul de a ţine pasul cu realitatea, totul să scape de sub control.

15 iulie. Cam nemulţumit după convorbirea telefonică de aseară. A. n-a ieşit între primii 25, depunctat chiar la română! deci a pierdut clasa de informatică. Joi dă un test pentru clasa specială de mate iar vineri seară pleacă încoace… A luat 9,22 la mate, înseamnă că vreuna dintre demonstraţiile lui nu a fost agreată. În acest caz, n-ar fi trebuit să iasă primul din sală, ci să mai dea încă o variantă; el însă “se plictisea”, expresie care nici atunci nu mi-a plăcut. Deci supărarea, cîtă este (că doar de-aia suntem părinţi, dragă Doamne!), vine de la aceea că slăbiciunile lui nu sunt la cunoştinţe, ci la fire: neatenţie, lipsă de concentrare, de autocontrol etc. Bine însă că a intrat la liceul unde şi-a dorit atît de mult!

                      Va urma 

Fotografii: Mrea Curtea de Argeş