Scriitorul zilei: Ov. S. Crohmălniceanu, n.16 august 1921 - d. 28 aprilie 2000 

Născut la Galaţi dintr-o familie de evrei, a făcut liceul în portul dunărean şi s-a înscris la Institutul Politehnic  din localitate, dar a întrerupt studiile în 1940, reluate în 1944 şi încheiate la Politehnica din Bucureşti, cu licenţa în construcţii, 1947. Trece însă ca redactor la Contemporanul, 1947-1951, apoi la Viaţa românească şi la Gazeta literară, unde va deveni redactor şef-adjunct. Din 1966, profesor la Filologia bucureşteană. Inteligent şi autoritar, mereu pe caii cei mari ai lumii literare, în punctele de decizie, în consilii, comitete, jurii...Făcând glorii şi desfăcând, cu aceeaşi dezinvoltură.

Va emigra la Berlin, în 1992 , adaptându-se o dată în plus, scriind despre scriitori evrei, despre influenţa germană în mişcarea de la Cercul literar. Şi publicând o carte de memorii intitulată semnificativ. Amintiri deghizate, încercând pentru ultima oară o cosmetizare a trecutului său literar pe mai multe voci, de nu cu adevărat îndoielnic.

Debutase în 1944 şi va fi în anii 50-60 unul dintre criticii cei mai solicitaţi (şi temuţi), faimos în epocă pentru abordările de pe poziţii marxiste, mereu atent la comanda ideologică venind dinspre partid, în stilul oportunist care asigura o carieră critică la vârf. Cu toată convingerea s-a ridicat în 1950 împotriva avangardiştilor, a suprarealiştilor precum Victor Brauner, Gherasim Luca şi Jack Herold, deşi evrei şi aceştia. Nu e singura dată că îşi va schimba opiniile cu 180 grade. Are meritul de a fi readus în literatură numele unor Rebreanu, Ion Barbu etc, însă ce merit poate fi acesta, cu voie de la stăpânire, în vreme ce alţii scriitori erau ostracizaţi, ocultaţi etc .Va da o Istorie a literaturii dintre cele două războaie demnă de tot interesul (îşi revizuise părerea despre avangardişti).  În 1957 l-a debutat pe Nichita Stănescu. Apoi va gira debuturile din proza cenaclului Junimea, inclusiv antologia optzecistă Desant.

Volume de critică şi istorie literară: Cronici şi articole, 1953; Cronici literare, 1954; Liviu Rebreanu, 1954; Despre originalitate,1954-1956; Despre realismul socialist, 1960; Tudor Arghezi, 1960; Lucian Blaga, 1960;  Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, 3 vol., vol I-III, 1967,-1975; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1984; Literatura română şi expresionismul, 1971; Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1989; Painea noastră cea de toate zilele, 1981 ; Al doilea suflu, cronici şi comentarii despre fenomenul optzecist, 1989; Alăptat de două mame, 1992; Amintiri deghizate, (o carte de memorii), 1994; Cercul Literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, în colaborare cu Klaus Heitmann, 2001; Evreii în mişcarea de avangarda românească, 2002, publicată postum; Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, în colaborare cu  Ion Caraion.

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale. 

5 aprilie 2007 (...) Mă îndrept spre str. Dinisie Lupu, ajung la nr. 74, sun la interfoane, de la o firmă nu mi se dă drumul pur şi simplu, degeaba scot în faţă Uniunea Scriitorilor!, dau din nou, aflu interfonul administratorului, intru, mă întâmpină o femeie vârstnică (nu e administratora) cu un uşor strabism la ochiul drept, îi spun povestea, se declară refractară la orice insistenţă. Nu veţi obţine nimic, repetă ea, obstinat. Statul, Consiliul Culturii, Ministerul culturii, au tot încercat să obţină acest bloc, nu au reuşit. Aici au trăit şi trăiesc mulţi scriitori, actori, regizori etc. Ea l-a cunoscut şi l-a stimat pe Ovid S. Crohmălniceanu şi pe soţia lui, care au murit în aceeaşi zi, în Germania (dar nu confundă cu cazul  Doinaş-Irinel Liciu?. Nota mea: nu, aflu că soţia lui Ov. S. C. a murit în acelaşi timp cu criticul, însă în alt spital...). Au locuit aici chiar cu părinţii, la început. Singurul locatar care îi dădea cărţi de citit, numai pe ale lui Eugen Barbu nu i le dădea. Şi atunci de ce nu ar putea Uniunea Scriitorilor să-i pună o placă memorială?, întreb. Vom insista, dar nu vom obţine nimic, subliniază bătrâna, cu o privire L.S.D-istă, locatarii sunt total împotrivă. Sunt speriaţi, sunt invidioşi, dar sunt de neclintit într-o chestiune ca asta. După ce această stafie a răutăţii-nebuniei umane mă părăseşte, mă uit mai atent la cutiile poştale, îmi notez numele lui  Tăutu, Victor Tulbure, Utan, Gheorghiu, Pellea, Iureş, Saizescu, Damian etc. Ca să îi caut eventual la telefon. Preşedintele asociaţiei, Iacob R. Nu cumva pictoriţa, apreciată de mine cândva?

Să continui şi mâine? Să scriu din urmă povestea căutărilor de ieri?

16 mai 2007 (...) : Acasă, Lidia îmi spune că a primit mai multe telefoane. Un tip care a spus că locatarii din Dionisie Lupu 74 nu sunt de acord cu cererea noastră. De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au mai locuit acolo şi alţi scriitori. Iar celelalte 2-3 telefoane sunt pozitive, inclusiv cel de la blocul lui  D. Alexandru, (a locuit acolo între 1968-1991).

Şi în mijlocul acestor calcule şi meditaţii, căci am primit multe oferte pentru confecţionarea şi fixarea plăcilor, pică încă un telefon, este de la Filofteia Stoian, tot din Dionisie Lupu 74. Din nou: De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au stat acolo nu mai puţin de 10 scriitori, familiile lor sunt încă pe baricade şi nu permit această discriminare. S-au gândit să fie pusă o singură placă pentru toţi sau deloc! Şi îmi dictează lista celor zece. Dna  Tăutu  mai trăieşte, dna  Tulbure, idem,  chiar şi ea, soţia lui  Niculae Stoian. (Văduvele roşii?) Că de ce adresa către blocul lor nu este datată? Ca să le reproşăm la urmă că le-am trimis-o acum un an şi ei nu ne dau acordul? Ce e suspiciunea asta, doamna Stoian? Nu, formularele au fost scrise acum vreo lună, dar abia de 3-4 zile eu le-am completat adresele cu mâna mea, căci acolo lipsesc funcţionarii, şi tot eu le-am expediat de la poştă, pe banii mei. Aha, dumneavoastră aţi adăugat de mână  Dana Dumitriu? Da, eu, pentru că am aflat din târg că şi D.D. a locuit în imobilul dvs. M-am gândit să-i punem acolo, nu în Berceni, pe unde nu trece nimeni, nici în strada Al. I. Cuza, unde s-a născut. (Cu aceste amănunte sper că m-am impus în faţa vajnicei văduve roşii.) Nu putem pune câte o placă peste tot pe unde a peregrinat scriitorul român, biet chiriaş trecător.  Marin Preda  are de fapt o placă, pe Romulus. Nu pare să ştie – şi de ce-ar şti?! Ţine să-mi precizeze: Sunt şi eu în Uniune, mai de curând. Se va face forte şi-mi va trimite datele despre fiecare dintre cei zece. Plătim şi noi literele, zice. Nu este cazul, zic. Dar de ce  n-ar fi? (Ieri administratorul de la blocul Alicei Voinescu se oferea să suporte ei costul plăcii.) Şi au mai trăit aici nişte actori, muzicieni, dar de la alte uniuni de creaţie. Ştie ea de unde mi-a venit ideea cu Crohmălniceanu! De unde, stimată doamnă? Acum vreo lună-două a apărut cineva din Germania care se interesa de Ov. S. Crohmălniceanu, în prespectiva de a-i pune o placă memorială. (Adică ei între ei...) Să-i fi spus că străinul acela eram tot eu? Poate nici nu m-ar fi crezut. Şi la ce bun? Mai înbunată, căci a obţinut ce-şi propuseseră, zice: La început am avut vocea alterată, de supărare. Ori toţi ori niciunul. De ce această discriminare?!

14 noiembrie 2007 (...) :  Plecăm prin Dorobanţi până în Dionisie Lupu, intru şi am noroc să dau de o tânără locatară de la parter, care închidea apartamentul ca să plece în oraş.  Îi explic, amabilă se întoarce din drum şi ne dă prelungitorul prin fereastră. Punem placa cea mai lungă de până acum, cea cu 10 scriitori. Cu Pan Izverna vorbesc despre Al. Philippide, cel mai mare traducător. Îmi vorbeşte de un scriitor de 93 de ani, Radu Mărculescu, e cel pe care şi eu l-am văzut la TV şi pe care îl citez în Himera. În trenul spre Siberia, mureau pe capete, în fiecare dimineaţă erau puse pe terasament zeci de cadavre. Şi zice R.M.: „Am început să povestim. N-a mai murit nimeni...”. O exprimare genială, mi se pare. Pan Izverna: Să-i duc cartea acestui venerabil, să mi-o dea şi el pe-a lui. Pan Izverna s-a zbătut să-l primească în Uniune. (...)

Pe când fixam placa din Dionisie Lupu, pe uşă iese un bătrân ochelarist şontorog, cu o doamnă, poate fiică-sa, vor să scoată maşina din garaj, începe să ţipe la noi, i-am blocat ieşirea, ruşine!, el pierde timp! Noi nu contăm în ecuaţia asta. C.C.  trage maşina, o trage şi celălalt care se plasase pe trotuar, şontorogul demarează în trombă, plin de venin. Îl aud pe prietenul scriitor şi medic de-o viaţă Pan Izverna: Ăsta face comoţie! Iar eu îl atenţionez: Printre ce oameni trăim! El: Ăsta e poporul. Nimeni nu se implică, toţi sunt ca fiarele, fără milă. Pleacă tânăra, îi mulţumim, poate nu ştie că a mai spălat cumva ruşinea celor din imobilul cu atâţi scriitori, actori, regizori. Şi... "acei oameni minunaţi", nu?

Scriitorul zilei: George Astaloş, n. 4 octombrie 1933 -m. 27 aprilie 2014

               

Dintr-o familie de germani stabiliţi în zona Vatra Dornei, s-a născut în Bucureşti, cartierul Hala Traian, a absolvit Şcoala militară de Topografie-Geodezie, 1953. Demisionează din armată, în 1964, cu gradul de căpitan, spre a se dedica exclusiv literaturii. Un fervent al boemei bucureştene din anii 50-60, a început prin a-şi face o faimă orală. Debutase într-o revistă şcolară, 1948, dar debutează la modul semnificativ cu piesa Vin soldaţii, stagiunea 1968-1969, la teatrul studen'esc Casandra, punere în scenă favorizată de invazia sovieticilor în Cehoslovacia. Premiul USR pentru volumul Vin soldaţii şi alte piese, 1970. La un congres PEN-club din Slovacia, 1972, Pierre Emanuele de la Academia Franceză îi oferă o bursă la Paris, unde se stabileşte definitiv. În 1976, obţine cetăţenia franceză, fără a renunţa la cea română. Poezia sa a fost publicată în aproape 20 de ţări din toată lumea. Multe versiuni bilingve. Piesele de teatru i-au fost reprezentate în Europa, USA, Canada. Redactor-şef al revistei Nouvelle Europe, din 1972; din 1989 cetăţean de onoare, Rocamadour, Franţa, apoi Cavaler al Ordinului Artei şi Literelor din Franţa. Propus în 2011 pentru Premiul Nobel. Autor a cca 200 articole şi studii despre artă, iniţiator al "teatrului floral-spaţial" şi al Teatrului-revolver. Textele sale dramatice au fost jucate integral la Televiziunea română, evident, după 1990. Memorialist,  antologator, traducător în şi din franceză.

Opera literară: Şodron, 1970; Vin soldaţii şi alte piese, 1970; Trei piese într-un act, 1970; La lingua del canarino, 1974, ediţia a 2-a, 1984; Bordel a merde, 1975; Pluridimensionalitatea teatrului, 1976; Theatre as a referential art, 1976; Aqua mater, 1984; Symetries, 1986; Poeme retorice, 1991; Simetrii, 1991; Contestatory visions, 1991, Robespierre, 1991; Magma, 1992; Musique de paroles, 1993, Une priere de trop, 1995; Mirosul banilor, 1995; Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris, 1996; Ecuaţia tăcerii, 1996; Ethique et Estethique, antologie, de poezie românească, 1996; Poeme/Poemes, 1997; Politikon, 1997; Chants de Revolte, traducerea poemelor de Leo Ferre, 1997; Utopii, eseuri, 1997; Parcurs, antologie de autor,1997

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Astalo%C8%99

http://www.fabricadebani.ro/news.aspx?iid=26426

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/boemi-in-singapore-i-2965221/

http://www.youtube.com/watch?v=lYmeXT7LcXM

http://www.independent-al.ro/eveniment/george-astalos-cavaler-al-ordinului--artelor--si-literelor-in-franta.html

http://convorbiri-literare.dntis.ro/LIVESCUoct11.htm

Poezia zilei: George Astaloş, m. 27 aprilie 2014

peşti nupţiali

din Aqua mater (1984)

miriadele de peşti nupţiali
care inundau apele
de cântec şi de adoraţii liturgice

erai tu

atrăgându-mă necontenit
în torentul ameţitor
al perpetuării

privirea ta
complice ingenuu
îmi îmblânzea înotul
într-un sublim efort
de transparenţă
neştiutor de iubire
şi încă departe
mă îndreptam cu sfială
spre un spaţiu de joc
voluptuos de vârtejuri

hipocampi fabuloşi
înhămaţi la mici care de luptă
visau bătălii uriaşe

se vorbea despre iniţiere
şi drespre o grandioasă sărbătoare
a trupului

fulgere subţiri
îmi săgetau carnea
cuprinsă de o dulce nesiguranţă

şi mă apropiam nerăbdător
de triunghiul tău
cu peşti incandescenţi
însemn armorial şi fântână
a unui pântec răscolit demonic

de copleşitoarea violenţă .


peluze de solzi

din Aqua mater (1984)

tu

apariţie surprinzătoare
de solstiţiu

nici răsărit sângeriu
nici apus tremurând

doar un lanţ de vectori
de mărimi cardinale
izbucnind într-un câmp
de revoltă

nici melci nisipoşi
nici cochilii deschise
doar pântec promis
răscolit de dorinţe
ezitând între flux şi reflux

aici

în mai mult ca eternul acvatic
te aştept răstignit
pe imense

peluze de solzi.



cu ce sevă

din Ecuaţia tăcerii (1998)

cu ce sevă

sau cu ce lumină
mi se-adapă privirea

ce ecou pierdut
îmi dospeşte în linişte

ce resort nevăzut
îmi animă mişcarea
şi ce forţă malignă
îmi despoaie cuvintele

de sens 

ion lazu:  Poezia însă

Lui George Astaloş

Aşa cum nu poţi muta pe cer norul

Uşorul

Decât intrând în casă, trăgând storul

Aşa cum nu poţi schimba direcţia vântului

Decât rotindu-te cu ochii închişi

Aşa cum nu poţi face din noapte zi

Decât turnând catran

La rădăcina Timpului

Aşa cum nu poţi face din viaţa ta

Măcar un rând coerent –

Poţi însă muta muntele

Poţi întoarce râul din cale

Poţi smulge copacul şi să

Pleci cu el la spinare

1984

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2007: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
15 aprilie 2007. (...). Vizită la Gigi Astaloş. (Ca să aflu de la un om plecat din ţară de 4 decenii despre scriitori uitaţi de noi, cei de-aici...). Urcăm la etajul V al Blocului Spicu, de lângă Cişmigiu. Posesor al arhivei Apostu, în apartament numeroase desene de-ale lui Apostu. Ne arată vreo 9 cărţi copertate, există o editură creată special ca să-i publice operele. Dă drumul fluxului verbal de neoprit. Povesteşte despre viaţa lui ca ofiţer de geodezie. Domni, fotolii, nu mergea la demonstraţii, nici la învăţământ politic. Scria poveşti despre marii ofiţeri de dinainte. Prieten cu Teodor Pâcă. Scrie fabula tigrului bătrân. Era un evreu ungur ilegalist, ieşit la pensie, avea 4200 lei, pe vremea când un salariu obişnuit era 350 lei. Primea pe poeţi. Deschidea sertarul, îţi lua foaia, îţi dădea suta. Cu o sută trăiai regeşte o săptâmînă. Dar de unde! Se întâlneau la Singapore. Îi tocau într-o singură noapte. Odată iese Pâcă pe la 2 noaptea de la Singapore, în spatele lui unul beat care îl tot înjura. Mama voastră, cu poeziile voastre împuţite! S-a oprit Pâcă, i-a dat ăluia o singură palmă, fusese campion de box, ăla din cădere se trezeşte că e ofiţer de securitate. Articolul 234: huliganism, judecat în 24 de ore, condamnat la 4 ani detenţie, a făcut doar 2 ani şi jumătate. Fapt este că Th. Pâcă condusese demonstraţia a zece mii de studenţi pe stadionul din Sibiu, când cu Abdicarea regelui Mihai. Organele îl tot căutau pe lider, abia după 2-3 ani l-au detectat, după fotografii, îşi lăsase barbă. Pâcă, cu patru ani mai mare, părea matur, putea trece drept tatăl lui Gigi. Gigi, mereu campion la rugbi, la clubul PTT, apoi a plecat de-acolo. Pâcă avea un frate mai mare, acela era om ca toată lumea. Născut la Ploieşti, familie de ceferist, cu regim ca de armată, deci l-au mutat la Sibiu. Andrei Blaier nu este evreu ci neamţ, fuseseră colegi de liceu, însă Andrei era extrem de deştept faţă de toţi ceilalţi. Părinţii lui au fost deportaţi în Dombas, împreună cu ai lui Gigi, ca fiind etnici germani. Despre ura pe care a constatat-o împotriva bucureştenilor în orice colectivitate, aceeaşi animozitate a văzut-o la Paris, la Londra.

Tot Gigi povesteşte că s-a întâlnit cu Octavian Sava, care pe atunci lucra la noua televiziune, au convenit o colaborare, dar să-i aducă un material. Gigi scrie de mână 18 pagini, se prezintă chiar a doua zi şi fapt e că a urmat o colaborare întinsă pe patru ani. Spune despre O.P., pe care l-a cunoscut pe când răspundea de televiziune: O fiară! Au vrut să facă un spectacol di granda, a venit P. şi nimic nu-i plăcea, baletistelor li se vedeau picioarele... Un politruc sinistru, considerat ca atare de toţi, pe-atunci. Iar acum îl auzi: Nu mai cred în democraţie, în libertate, în capitalism. Deci tot comunist, tot pentru dictatura celor duri... La urmă îi spun: Am o listă cu 120 scriitori care ar merita plăci memoriale, din care or să rămână vreo 20. Şi îmi confirmă câteva adrese.Lucrează de pe la 5 dimineaţa, are destul timp şi de scris şi de vorbit cu mine. Stă trei luni aici, apoi alte trei luni la Paris, din nou aici şi tot aşa. L-a editat pe Ahoe şi pe Pâcă cu sonete, cu balade. A editat o antologie a poeziei româneşti contemporane, traduse de el în franceză, 62 de poeţi, printre care şi vizitatorii lui de astăzi; a ângrijit şi editat o antologie a poeziei basarabene, alta a poeziei bucovinene. Da, Ahoe a stat şi pe Polonă. La el erau atâtea ploşniţe!  Fraţi de cruce cu Ahoe şi Pâcă. Dar apelau la telefonul lui, larangul de căpitan când aveau probleme cu miliţia. Gigi avea mulţi veri, tatăl lui avusese mulţi fraţi şi fiecare cu destui copii. El s-a născut în Hala Traian, ca şi mama şi bunica lui. Fratele Helenei, soţia sa, prezentă la întrevederea noastră, absolvent al Scolii Superioare pentru Administraţie de la Paris, a fost guvernator în Volta de Sus. Apoi, rechemat, îi era la îndemână să administreze câteva arondismente. Într-un colectiv de studii privind relaţiile economice cu Rusia...

Fotografii...